Abstract
Philémon şi Baucis, din episodul înduioşător din Metamorfozele lui Ovidiu, ne fac să visăm. Aceste două personaje mitologice percep timpul prin prisma dragostei lor. Ştiu să evite această durere, această frică, această fatalitate : cum să fii fericit până la capăt, când corpul te trădează? Cum să schimbi culoarea fericirii, astfel încât ea să mai fie percepută de ochii noştri obosiţi?
Romain Gary, autor francez al secolului XX, al cărui roman– Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valable – reprezintă corpusul studiului meu, analizând cu luciditate, umor şi ironie, dansul ezitant al dragostei cu vârsta. Când diferenţa de vârstă dintre cei doi parteneri impune reconsiderarea statutului fiecăruia în cadrul cuplului, dragostea nu mai este respiraţie, ci efort. Pierderile identitare sunt imperceptibile, zilnice şi ireversibile.
In analiza de faţă aş dori să surprind dinamica unui fenomen tabu : dragostea « vesperală » a unui bărbat care asistă, uneori neputincios, la diminuarea forţei corporale, impusă de vârstă, dar care nu îndrăzneşte să treacă, senin, pragul bătrâneţii.
Abstract
Philémon et Baucis, épisode attendrissant des Métamorphoses d’Ovide, fait rêver. Ces deux personnages mythologiques perçoivent le temps à travers l’amour. Ils savent épargner cette peine, cette angoisse, cette fatalité : comment être heureux jusqu’au bout, quand le corps nous trahit? Comment changer la couleur du bonheur, de sorte qu’elle soit encore perceptible par nos yeux fatigués?
Romain Gary, auteur français du XX-ème siècle, dont le roman – Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valable – est le corpus de mon étude, analyse avec lucidité, humour et ironie extrême, la danse hésitante de l’amour avec l’âge. Lorsque la différence d’âge entre les deux partenaires impose la reconsidération du statut de chacun au sein du couple, le sentiment amoureux n’est plus respiration, mais effort. Les pertes identitaires sont imperceptibles, quotidiennes et irréversibles.
Je voudrais surprendre, dans l’analyse qui suit, la dynamique d’un phénomène resté tabou longtemps: l’amour « vespéral » d’un homme qui assiste, parfois impuissant, à la diminution des forces corporelles, imposée par l’âge et qui n’ose pas passer, serein, le seuil de la vieillesse.
