UNE PASSION TRANFORMEE EN UNE OUEVRE LITTERARIRE : PASSION SIMPLE D’ANNIE ERNAUX

KAMIL CIVELEK

admin 31 Jul 2014

Un récit est composé de plusieurs éléments essentiels parmi lesquels on ne peut nier l’influence de l’image que l’œuvre reflète. En tant lecteur, on y parvient sans doute grâce à la narration, c’est-à-dire à la manière dont le narrateur s’implique dans l’œuvre. Et, l’une des choses les  plus difficiles à exprimer pour les hommes, c’est la passion.  Dans ce contexte, Passion Simple d’Annie Ernaux, en tant qu’un énoncé total, reflète un réseau de particularités énonciatives par rapport à la subjectivité. Dans cette étude, on tente d’analyser d’abord les phénomènes d’énonciation grâce auxquels la narratrice fait le récit de sa propre passion, au second plan, les émotions (les états d’âme, les sentiments, etc..) que cette même passion éveille/suscite chez elle. Et, on cherche à montrer d’une part comment une telle passion se transforme en œuvre littéraire, d’autre part les conditions subjectives de la production des séquences linguistiques et de leur signification à partir de la description lexicale.

EFFACEMENT ÉNONCIATIF ET REPRÉSENTATION BIAISÉE DE SOI DANS LE DISCOURS

Simina Mastacan

admin 18 Jul 2014

L’effacement énonciatif suppose l’existence d’une série de procédés linguistiques et discursifs dont un locuteur se sert afin de donner l’impression qu’il se retire de l’énonciation, en dissimulant les marques de sa présence et de la source énonciative. On a ainsi l’impression que le discours s’impose de l’extérieur et que le locuteur n’en est que le témoin. La littérature, notamment à travers l’emploi du style indirect libre, s’en sert avec des fins stylistiques et pragmatiques redoutables : les sources de l’énonciation, une fois gommées, déterminent la dissolution de la responsabilité, la perte de repères, la modification du point de vue du locuteur citant. 

On examinera, dans le présent travail, quelques conséquences que l’effacement énonciatif entraîne dans la « désinscription » de la subjectivité, plus précisément, la manière dans laquelle l’absence du « je » devient une présence en creux.  

(IM)POSSIBILITÉS DE DIRE LE PLAISIR/DÉPLAISIR

FRANÇOIS PEREA

admin 18 Jul 2014

La réhabilitation des émotions, opérée notamment depuis deux décennies, a permis de les reconsidérer non plus comme des éléments isolés et perturbateurs de la communication, mais comme des dynamiques déterminantes, à part entière et égale avec la raison dans les pratiques discursives, interactionnelles et interactives.

Le plaisir et le déplaisir, diversement catégorisés comme affect, émotion… (nous aurons à en discuter) trouvent alors place honorable (et analysable) dans les productions langagières (Planton, Doury, Traverso, 2000). De fait, les approches s’attachent au discours émotionné plutôt qu’au discours ému (Plantin 2011) puisque, la communication suppose « une maîtrise des émotions » (Vion).

Nous proposons, à travers des extraits d’analyse de corpus présentant des situations de communication ordinaires, pathologiques et médiatiques, de présenter un modèle permettant d’observer les fluctuations de l’énonciation, de l’énoncé et de l’énonciateur dans un continuum étendu de l’énonciation de l’affect à la désénonciation (définie comme l’impossibilité de dire sous le coup d’une sensation ou d’une émotion trop prégnante et les substituts aux discours construit).

LES DIDASCALIES : LE TEXTE MODE D’EMPLOI ?

L’analyse des didascalies[1] met en évidence le rôle de cette partie du texte théâtral dans le processus de production de sens nécessaire à la construction de la représentation. Eléments porteurs d’informations et de réflexions qui orientent généralement la mise en scène, chez Ionesco, les didascalies sont assez souvent des facteurs d’ambiguїté et n’assurent plus, dans leur qualité de co-éléments de l’énonciation des personnages, la compréhension des messages émis par ceux-ci.



[1] Eléments indispensables à la production de sens, les didascalies sont analysables, selon Thierry Gallèpe (Didascalies. Les mots de la mise en scène, Paris, L’Harmattan, 1997) à partir de deux axes : l’axe paradigmatique (leur ancrage aux divers endroits de la chaîne énonciative, aussi bien au niveau des répliques fixant le cadre énonciatif qu’au niveau des interactions) et l’axe syntagmatique (le réseau de relations qu’elles entretiennent, l’organisation interne de ce texte-guide).

BRUIAJE REFERENTIALE SI PERTURBAREA ENUNTARII IN DICURSUL TEATRAL AL LUI EUGENE IONESCO

Raluca Bălăiţă

admin 18 Oct 2011

În teatrul lui Ionesco, suprapunerea a două sisteme de reprezentări, unul compatibil cu sistemul reprezentărilor din lumea non-fictivă iar celălalt, un sistem de reprezentări proprii lumii fictive, conduce la instalarea unor contradicţii între presupoziţiile de existenţă, factuale, logice şi ideologice proprii fiecărui sistem şi dă naştere unor bruiaje referenţiale.

DISCURS DIDASCALIC ŞI PRACTICĂ CRITICĂ: CÎND TEATRUL VORBEŞTE DESPRE TEATRU ŞI LUME

ELENI MOURATIDOU

admin 18 Oct 2011

Numit paratext, strat al textului teatral nepronunţat pe scenă chiar text secundar, textul didascalic funcţionează, pe de o parte, ca urmă a vocii auctoriale şi, pe de altă parte, ca un material care determină, sau cel puţin condiţionează, enunţarea şi reprezentarea textului dramatic. Iniţial destinat să ramănă în afara scenei, să nu fie perceput în mod explicit de către spectator, textul didascalic apare însă în mod frecvent pe scena teatrală contemporană.

DISCURS TEATRAL ŞI ENUNŢARE

JEAN CRISTOPHE PITAVY

admin 18 Oct 2011

Ne propunem să analizăm in prezentul articol funcţionarea particulară a limbii franceze în construirea unui enunţ ce exprimă o propoziţie trimiţînd la o situaţie de enunţare de un tip special. Tipurile de discurs luate în discuţie trimit respectiv la ceea ce pot spune personajele unei scene dramatice (replicile), la elementele descriptive sau performative furnizate de autor lectorului/regizorului (didascaliile), dar şi la comentariul sau parafrazele susceptibile de a fi produse ad libitum în cadrul unui comentariu in situ, în special de către un regizor.

 

CÎND CUVINTELE NU VIN DE LA SINE

RALUCA BALAITA

admin 18 Oct 2011

Plecând de la noţiunea de modalizare autonimică definită de J. Authier-Revuz, ne propunem să analizăm apariţia, la suprafaţa enunţurilor personajelor lui Ionesco, a unei eterogenităţi, a unei non coincidenţe care este, de altfel, constitutivă oricărui act de enunţare.

 

IDENTITATEA ESTE O FICŢIUNE. FIGURI ALE SUBIECTIVITĂŢII ÎN DISPOZITIVELE DE ANCHETĂ GEOGRAFICĂ

Juliet FALL

admin 17 Oct 2011

Convorbirea comprehensivă este un dispozitiv de anchetă din ştiinţele sociale care se distinge prin căutarea unei intersubiectivităţi. Această dimensiune intersubiectivă face ca o convorbire comprehensivă să constituie un spaţiu de observaţie a « prezenţei eului în discursuri ». Chestiunea privitoare la modul de a trata materialul rezultat din această “ dezvăluire de sine” a dat naştere unei literaturi abundente. Această comunicare pune în discuţie ipoteza următoare : mai mult decât produsul unei « iluzii biografice », cuvintele dintr-o convorbire constituie nişte povestiri autoficţionale în sensul în care « ecranul ficţiunii permite revelarea de sine ».

STRATEGII DE LIMBAJ, DEZVĂLUIRE DE SINE ŞI DESCHIDERE CĂTRE CELĂLALT : O EXPERIENŢĂ ÎN CONTEXT UNIVERSITAR ROMÂNESC

AGNES SALINAS, CARMEN AVRAM

admin 17 Oct 2011

Această comunicare îşi propune să arate în ce mod cultura personală şi naţională a studenţilor români de la franceza afacerilor găseşte referinţe în reprezentările personale pe care studenţii şi le fac cu privire la propria lor ţară şi cu privire la integrarea unui străin (francez) în România şi mai ales să repereze strategiile de limbaj, de punere în discurs care permit studenţilor să vorbească despre ei şi despre propria lor ţară.

Corpusul nostru este alcătuit din vreo cincizeci de răspunsuri ale studenţilor din anul întâi la Academia de Studii Economice din Bucureşti (Facultatea de Administrare a Afacerilor în limbi străine) date în cursul unei anchete privind viaţa şi munca în România. Răspunsurile sunt organizate sub forma unei scrisori adresate unui prieten străin.

Ne propunem să analizăm acest corpus, pe de o parte la nivel tematic şi pe de altă parte la nivel lingvistic, luând drept abordare metodologică principală teoria enunţării şi instrumentele teoretice ale psiholingvisticii textuale.

ORGANIZAREA ENUNŢIATIVĂ IN CADRUL DISCURSULUI

ADRIANA-GERTRUDA ROMEDEA

admin 12 Oct 2011

Enunţarea ca act de limbaj este foarte importantă în relaţiile interumane şi de aceea există multe cercetări care examinează diferitele aspecte care o caracterizează. Actul enunţării se realizează într-o situaţie particulară (situaţia de comunicare) care se compune din: locutor şi destinatar; un loc şi un moment (cadrul spaţio-temporal al enunţării); un mediu particular.

 

MODALIZAREA CA DEZVĂLUIRE

Simina Mastacan

admin 12 Oct 2011

Dacă ne referim la definiţia curentă a modalităţilor concepute ca o categorie care studiază diversele mărci lăsate în enunţ de vorbitor, observăm că acestea sunt mai curând văzute ca « etalare de sine » decât  ca « dezvăluire » propriu-zisă. Modalităţile nu sunt niciodată folosite în mod inocent, ele având o anumită încărcătură care nu se referă numai la conţinutul comunicat ci au o incidenţă. am putea spune principală, asupra conţinuturilor de tip inferenţial.

DE LA PUNCTUL DE VEDERE LA DISCURSUL REPREZENTAT

RALUCA BĂLĂIŢĂ

admin 12 Oct 2011

In general, legăm noţiunea de punct de vedere de cele de naratologie şi polifonie. Punctul de vedere se întâlneşte însă şi cu preocupările lingviştilor care îşi manifestă interesul pentru polifonie, căci problematica punctului de vedere trimite la strategiile enunţiative. Punctul de vedere şi discursul reprezentat sunt legate intrinsec în cadrul ScaPoLine deoarece discursul reprezentat constituie un instrument în slujba creării punctului de vedere.