Figurile de trişori, de mincinoşi sunt ocazional legate de universul ludic, ca în cazul lui Aragon şi Giono. În acest cadru, ele reflectǎ o poziţie individualistǎ (Mercadier în Les Voyageurs de l’impériale), sau o cǎutare machiavelicǎ de suveranitate (artistul din Les grands chemins). Aceste personaje ambigue sunt totuşi fascinante şi chiar patetice şi raportul lor cu iluzia se conjugǎ cu o nevoie vitalǎ de ficţiune. Practica jocului este, în general, existenţialǎ, fiind însoţitǎ de o asumare voluntarǎ a riscului. Preocupǎrile financiare sunt deci strǎine acestor jucǎtori care îşi pun viaţa în joc. Scriitura romanescǎ se modeleazǎ dupǎ acest joc creator de ficţiune.